Sfântul Corneliu a fost soldat al armatei romane, făcând parte din cohorta Italica, unde era pus căpetenie peste alți 100 de ostaşi, fiind de neam din Tracia. El locuia în Cezareea Palestinei împreună cu familia sa, fiind „cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa lui, făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna”, după cum ne spune Sfântul Apostol Luca (Faptele Apostolilor, cap. 10).
Odată, pe când se ruga, pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut în vedenie, lămurit, un înger al lui Dumnezeu, intrând la el şi zicându‐i:
„Corneliu! Rugăciunile şi milosteniile tale s‐au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu. Şi acum, trimite bărbați la Iope şi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru. El este găzduit la un om oarecare, Simon tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare. Acesta îți va spune ce să faci.”
Îngerul îi vorbeşte lui Corneliu. Pictură în ulei de Gerbrand van den Eeckhout, 1664
Şi după ce s‐a dus îngerul care vorbea cu el, Corneliu a chemat două din slugile sale de casăşi pe un ostaş cucernic din cei ce îi erau mai apropiați şi după ce le‐a istorisit toate, i‐a trimis la Iope. A doua zi, pe când ei mergeau pe drum şi se apropiau de cetate, Petru s‐a suit pe acoperiş, să se roage pe la ceasul al şaselea şi i s‐a făcut foame, dar, pe când cei ai casei îi pregăteau să mănânce, a văzut o vedenie: cerul s‐a deschis, coborându‐se ceva ca o față mare de pânză, legatăîn patru colțuri, lăsându‐se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului.
Şi glas a fost către el:
„Sculându‐te, Petre, junghie şi mănâncă!”
Iar Petru a zis:
„Nicidecum, Doamne, căci niciodată n‐am mâncat nimic spurcat şi necurat!”
Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el:
„Cele ce Dumnezeu a curățit, tu să nu le numeşti spurcate!”
Şi aceasta s‐a întâmplat de trei ori şi îndată pânza s‐a ridicat la cer.
Pe când Petru încă nu se dumirise ce ar putea să fie vedenia pe care o văzuse, bărbații trimişi de Corneliu, s‐au oprit la poartăşi, strigând, întrebau dacă Simon, numit Petru, este găzduit acolo. Atunci Duhul i‐a zis lui Petru:
„Iată, trei bărbați te caută; ci sculându‐te, coboară‐te şi mergi împreună cu ei, de nimic îndoindu‐te, fiindcă Eu i‐am trimis.”
Iar Petru, coborându‐se la bărbații trimişi la el de Corneliu, le‐a zis:
„Iată, eu sunt acela pe care îl căutați. Care este pricina pentru care ați venit?”
Iar ei au zis:
„Corneliu sutaşul, om drept şi temător de Dumnezeu şi mărturisit de tot neamul iudeilor, a fost înştiințat de către înger să trimită să te cheme acasă la el, ca să audă cuvinte de la tine”.
Deci, chemându‐i înăuntru, i‐a găzduit, iar a doua zi a plecat împreună cu ei.
Corneliu primeşte botezul de la Sfântul Apostol Petru
Corneliu primeşte botezul de la Sfântul Apostol Petru. Grafică realizată de Jan Antoon Verschaeren (1803 – 1863) aflată la Koninklijk Museum voor Schone Kunsten din Belgia
În ziua următoare, au intrat în Cezareea Palestinei, iar Corneliu, văzându‐l pe Petru intrând, l‐a întâmpinat şi s‐a închinat, căzând la picioarele lui, dar Petru l‐a ridicat, zicându‐i:
„Scoală‐te! Şi eu sunt om.”
Intrând în casa lui, a găsit acolo pe mulți adunați, căci Corneliu chemase acasă la el rudeniile sale şi prietenii cei mai apropiați. Atunci a zis către ei:
„Voi ştiți că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, darmie Dumnezeu mi‐a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat. De aceea, chemat fiind să vin, am venit fărăîmpotrivire. Deci văîntreb: Pentru care cuvânt ați trimis după mine?”
Corneliu a zis:
„Acum patru zile eram postind până la ceasul acesta şi mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, şi iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în fața mea. Şi el a zis: «Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu. Trimite, deci, la Iope şi cheamă pe Simon, cel ce se numeşte Petru». Deci îndată am trimis la tine; şi tu ai făcut bine că ai venit. Şi acum noi toți suntem de fațăînaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm toate cele poruncite ție de Domnul”.
Iar Petru a zis:
„Cu adevărat înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El. Şi El a trimis fiilor lui Israel cuvântul, binevestind pacea prin Iisus Hristos: Acesta este Domn peste toate! Voi ştiți cuvântul care a fost în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l‐a propovăduit Ioan. Adică despre Iisus din Nazaret, cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Acesta care a umblat făcând bine şi vindecând pe toți cei asupriți de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El. Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El în țara iudeilor şi în Ierusalim; pe Acesta L‐au omorât, spânzurându‐L pe lemn. Dar Dumnezeu L‐a înviat a treia zi şi Ia dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă martorilor, dinainte rânduiți de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, dupăînvierea Lui din morți. Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morți. Despre Acesta mărturisesc toți prorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui”.
Pe când vorbea Petru încă, Duhul Sfânt a căzut peste toți cei care ascultau cuvântul. Credincioşii tăiați împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiți pentru că darul Duhului Sfânt s‐a revărsat şi peste păgâni, căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi şi slăvind pe Dumnezeu.
Atunci a răspuns Petru:
„Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezați aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”
Şi a poruncit ca aceştia să fie botezați în numele lui Iisus Hristos. Atunci l‐au rugat pe Petru să rămână la ei câteva zile.
Corneliu primeşte botezul de la Sfântul Apostol Petru. Scenă pe un vas baptismal din secolul XII, aflat în Biserica „Sfântul Bartolomeu” din Liège, Belgium
Minunile Sfântului Corneliu în cetatea Schipsis
Corneliu este cel dintâi dintre păgâni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul Simeon Metafrastul spune că, după botez, Corneliu l‐a urmat pe Sfântul Apostol Petru, propovăduind pe Hristos în multe țări. Fiind Petru cu Timotei şi cu Corneliu în Efes, au aflat despre idolatria celor din cetatea Schipsis. Sfătuindu‐se care dintre dânşii să meargă acolo la propovăduire, au aruncat sorții iar aceştia au căzut pe Corneliu.
Chemând pe Dumnezeu în ajutor, Corneliu a mers degrabă la cetatea aceea.
Acolo era un oarecare dregător, pe nume Dimitrie, filosof iscusit în înțelepciunea elinească, dar care ura foarte mult bună cinstire creştineascăşi jertfea zeilor păgâni, mai ales lui Apollo şi lui Zeus. Fiind înştiințat despre Corneliu, că intrase în cetate, îndată l‐a chemat pe înaintea sa şi l‐a întrebat de unde şi pentru ce a venit. Iar Corneliu a răspuns:
„Rob sunt al Dumnezeului celui viu şi, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adânc al neştiinței şi să te scot la lumina adevărului şi raza cea curată a cunoştinței să lumineze sufletul tău”.
Iar dregătorul, neînțelegând nimic din cele grăite, s‐a mâniat şi cu iuțime i‐a zis:
„Eu altele te‐am întrebat şi tu altele‐mi răspunzi mie. Aşa, mă jur pe zei, că dacă nu‐mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruța bătrânețele tale, nici mă voi ruşina de căruntețele tale. Deci, spune‐mi mie: la cine eşti ostaşşi pentru ce pricină ai venit aici ?”
Iar Corneliu a zis:
„De voieşti ca săştii gradul meu, apoi săştii că sunt sutaş cu dregătoria şi când am auzit de tine, că tu şi femeia ta şi toți cei ce sunt sub stăpânirea ta ați căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înşelăciune şi să vă povățuiesc la calea cea adevăratăşi să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt în dânsele”.
La acestea Dimitrie a zis:
„Te văd pe tine ajuns la bătrânețe şi mi‐e milă pentru anii tăi cei mulți; deci, încetează a‐ți lungi, prin cuvinte, minciuna ta, apropie‐te la zeii noştri şi te închină lor, iar de nu vei voi că să faci această, apoi săştii că la grele chinuri te voi da pe tine şi nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mâinile mele”.
Iar Corneliu a zis:
„Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutățile tale întreg şi nevătămat şi să mă izbăvească din mâinile omeneşti, dar încăşi pe zeii tăi să‐i zdrobeascăşi să‐i sfarme ca praful pe idolii lor şi pe tine, cel ce în deşert nădăjduieşti spre dânşii să te aducă la a lor cunoştință. Iar eu, zeilor tăi, ca şi idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n‐au făcut cerul şi pământul să piară; şi iarăşi: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să‐I slujeşti». Am venit aici pentru ca să vă povățuiesc pe voi la pocăință, ca să ieşiți din cursele diavolului, fiind de vii vânați de dânsul după voia lui”.
Iar dregătorul a zis:
„M‐am jurat pe zeii mei că nu te voi cruța pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor”. Apoi, Corneliu l‐a întrebat: „La care zei porunceşti să jertfesc ?”
Şi i‐a zis dregătorul:
„Jertfeşte lui Apolin şi lui Zeus”.
Iar Corneliu a zis:
„Deci, arată‐mi mie pe acei zei ai tăi”.
Şi s‐a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor şi l‐a dus la templul lui Zeus. Şi le urmă lor lume multă, vrând să vadă pe Corneliu închinându‐se la idoli.
Sosind la templu, au intrat într-însa dregătorul cu Corneliu şi cu toți cei ce veniseră cu dânşii, între care era şi femeia boierului, Evantia, şi Dimitrie, fiul lui.
Sfărâmarea templului lui Zeus
Sfântul Corneliu, fiind în templul idolesc, s‐a întors spre răsărit şi, plecându‐şi genunchii la pământ, se ruga zicând:
„Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pământul şi prin el ai mutat munții în inimile mărilor, Cel ce prin mâna lui Daniil ai sfărâmat pe Vil şi ai omorât pe balaur şi gurile leilor astupându‐le ai păzit întreg pe robul tău, Tu şi acuma răstoarnă idolii aceştia şi dă cunoştință poporului tău, ca săştie că brațul Tău este puternic!”.
Aşa rugându‐se sfântul, a ieşit din templu împreună cu Dimitrie dregătorul şi cu toată mulțimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseserăîncăînăuntrul templului şi deodată s‐a făcut cutremur şi a căzut capiştea cu idolii, sfărâmându‐se ca praful. Iar femeia dregătorului cu fiul lor au rămas sub zidurile căzute. Toată mulțimea, văzând căderea emplului, s‐a spăimântat, iar dregătorul nu ştia că femeia şi fiul lui rămas sub ziduri. Corneliu însă, veselindu‐se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către dregător:
„Unde sunt acum, dregătorule, idolii tăi cei mari?”
Iar el, umplându‐se de mânie, a zis:
„Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiştea cu idolii noştri?”
Şi se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să‐l piardă pe Corneliu. Dar, iată că aproape trecuse ziua şi soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să‐l chinuiască pe Corneliu. Deci, a poruncit dregătorul ca să‐l lege cu mâinile şi picioarele şi aşa să‐l spânzure în temniță, ca să pătimească până dimineața; iar a doua zi voia să‐l chinuie cumplit şi apoi să‐l ucidă. Fiind dus sfântul în temniță cu mâinile şi picioarele legate şi spânzurându‐l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregător unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicându‐i:
„Stăpâne, doamna ta şi unul‐născut fiul tău, au pierit în capişte, sfărâmați fiind între ziduri de cutremur!”
Auzind aceasta, Dimitrie şi‐a rupt hainele sale şi se văita cu amar, tânguindu‐se împreună cu dânsul şi mai marii cetății. Dar cine putea să mângâie o jale mare ca aceea care venise pe nesimțite, aducând moartea cea neaşteptată a femeii şi a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de față:
„Mergeți, aruncați pietrele capiştei celei căzute, până ce veți afla oasele iubitei mele soții şi ale dulcelui meu fiu şi, aflându‐le, să mi le aduceți aicea”.
Grăind acestea, a plâns cu jale mare. Tânguindu‐se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicând:
„Am auzit glasul femeii tale şi fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigând aşa: «Mare este Dumnezeul creştinesc care ne‐a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Corneliu. Deci, rugați pe acel sfânt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvârşit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui şi auzim glasul îngerilor celor ce cântă: Slavăîntru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bună‐voire!»”.
Auzind acestea, Dimitrie dregătorul îndată a alergat la robul lui Dumnezeu în temnițăşi l‐au aflat pe el umblând, pentru căÎngerul Domnului îl dezlegase din legături. Şi a căzut boierul la picioarele lui Corneliu, zicând:
„Mare este Dumnezeul tău, Corneliu, care păzeşte pe soția mea şi pe fiul meu, încă vii, în capiştea cea căzută. Deci, ne rugăm ție, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino şi îi scoate pe dânşii de acolo şi, iată, eu şi toți cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit”.
Deci, mergând Sfântul Corneliu cu dânşii la capiştea idolească cea căzutăşi ridicându‐şi spre cer ochii săi, a zis:
„Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauți pe pământ şi îl faci pe el de se cutremură, de a cărui față se topesc munții şi seacă adâncurile, Însuți fiind Domn; ascultă suspinele celor legați şi scoate din pământ pre Evantia, şi nu‐Ți întoarce fața ta de la fiul ei şi ia aminte spre sufletele lor pentru numele Tău”.
Aşa rugându‐se el, deodată s‐a deschis locul unde era ținută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute, şi au ieşit de acolo amândoi sănătoşi, lăudând pe Dumnezeu. Deci, toți cei ce erau acolo, şi au văzut acea preaslăvită minune, strigau:
„Mare este Dumnezeul creştinilor!”.
Şi s‐a botezat Dimitrie cu femeia, cu fiul său şi cu toată casa sa şi împreună cu ei şi ceilalți oameni, la număr două sute şaptezeci şi şapte.
Păstorirea în cetatea Schipsis
A petrecut Sfântul Corneliu în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinând spinii necredinței din inimile omeneşti şi semănând sămânța bunei credințe. Şi, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea şi pe un oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l‐a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfârşit, de care fiind înştiințat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osârdie, gătindu‐se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său. Deci, adunând pe toți creştinii pe care îi întorsese de la idolatrie, îi învăța pe dânşii ca să petreacăîn credință, în dragoste şi în toate faptele bune, sporind în poruncile Domnului. Apoi, a auzit un glas din cer, zicând către dânsul:
„Corneliu, vino la mine, că iată s‐a gătit ție cununa dreptății!”.
Auzind aceasta, Corneliu s‐a întors la rugăciune şi plecându‐şi genunchii a zis:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m‐ai învrednicit pe mine a păzicredința, a săvârşi nevoința şi a birui pe cel potrivnic, mulțumesc Ţie de toate. Încă mă rog ție Doamne, caută spre robii tăi din înălțimea cea sfântă a Ta şi milostiv să fii lor. Întăreşte‐i pe dânşii în credință, împuterniceşte‐i în nevoință, sporeşte‐le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfânt Numele Tău, acum şi în vecii vecilor”.
Şi toți zicând: „Amin!” şi-a dat cu bucurie duhul său în mâinile Dumnezeului Celui ce la cer l‐a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soția sa, cu fiul Dimitrie, cu Evnomie preotul şi cu toți credincioşii, plângând mult deasupra părintelui şi învățătorului lor, aprinzând lumânări şi cântând cântări deasupra mormântului, l‐au îngropat pe el cu cinste aproape de templul cel căzut a lui Zeus.
Şi în toate zilele credincioşii mergeau la mormântul lui, cădeau cu tămâie şi se rugau şi multe tămăduiri se făceau bolnavilor de la mormântul lui.
Aflarea moaştelor Sfântului Corneliu
Trecând mulți ani şi ducânduse toți la Domnul, a rămas neştiut urmaşilor lor locul acela unde au fost îngropate moaştele Sfântului Corneliu, căci crescuserăîmprejurul lui rugi şi tufe multe şi nimeni nu ştia de comoară aceea de mult preț. S‐a întâmplat odată de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troa, căruia Sfântul Corneliu i‐a zis:
„De multă vreme petrec aici şi nimeni nu m‐a cercetat”.
Iar episcopul, sculându‐se din somn, se miră de acea vedenie, şi nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăşi i s‐a arătat sfântul, zicându‐i:
„Eu sunt Corneliu sutaşul. Moaştele mele zac în rugii cei ce sunt aproape de locul acela unde era oarecând capiştea lui Zeus. Drept aceea, tu să‐mi zideşti mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numeşte Pandohium şi multe trupuri ale credincioşilor şi sfinților frați sunt îngropate acolo”.
Dimineața, episcopul a spus vedenia aceea clerului său şi au mers cu toții la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfântul şi, rugându‐se cu dinadinsul, începu a săpa; şi aflară racla care avea în ea moaştele sfântului Corneliu, din care ieşeau negrăite, bune, miresme întregi şi nestricate. Şi s‐au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.
Mutarea minunată a moaştelor în noua biserică
Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfântul i‐a poruncit să o zidească, pentru că n‐avea atâta avere cât ar fi fost de trebuință spre zidirea bisericii.
Însăşi în aceasta Sfântul Corneliu nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s‐a arătat unui om, anume Evghenie, care era dreptcredincios şi foarte bogat. Aceluia i‐a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cât va fi nevoie spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului şi i‐a dat lui toate cele de trebuință. Şi a început a zidi sfânta bisericăînfrumusețând‐o cu toată podoaba.
Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaşte ale sfântului trebuia să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s‐a adunat mulțime de credincioşi, cu episcopul Siluan şi cu Evghenie, având în mâinile lor lumânări aprinse. Când a început episcopul cu clerul a cânta cântarea cea întreit sfânta, îndată, s‐a mişcat racla singurăşi se ducea cu nevăzute mâini la biserică iar nimeni nu îndrăznea a se atinge de dânsa.
Deci, văzând toți acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu fricăşi ca printr‐o gură strigau cu toții:
„Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savaot, Cel ce ne‐a arătat nouă puterile şi minunile sale, prin Corneliu, robul Său!”.
Încă s‐a întâmplat de erau acolo şi mulți necredincioşi care, văzând acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar când au ajuns la bisericăşi au intrat întrînsa, mulți stau şi de‐o parte şi de alta, privind unde va merge racla cu moaştele şi unde va sta. Deci, mergând ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să‐l pună pe el înlăuntrul altarului şi nimeni nu putea să mişte racla din locul acela, în care singură a stat. Şi s‐au făcut multe minuni atunci şi după aceea de la sfintele şi făcătoarele de minuni moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu.
Pedepsirea şi vindecarea lui Evcratie zugravul
Murind episcopul Siluan, a fost pus episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe zugravul Evcratie, ca toată biserica să o înfrumusețeze dar mai cu seamă icoana Sfântului Corneliu să o împodobească frumos. Deci, zugravul, când începu să zugrăvească icoana Sfântului Corneliu, nu putea ca să-i închipuiască bine fața lui şi o ştergea şi iarăşi o zugrăvea şi iarăşi o ştergea, de multe ori, neputând deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.
S‐a mâhnit Evcratie şi zicând asupra sfântului oarecare cuvinte de hulă i‐a lăsat chipul lui aşa. Şi vrând ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s‐a suit pe o scarăşi, alunecând cu picioarele, a căzut de pe scară la pământ şi atât de rău sa lovit încât a rămas aproape mort. Apoi, fiind luat de ceilalți care erau acolo, l‐au dus la casa lui şi l-au pus pe pat abia viu, neputând nici a grăi. Şi vedeau toți că erau viermi împrejurul buzelor lui şi unii intrau, iar alții ieşeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfântului.
Dar, precum singur Domnul, aşa şi sfinții, robii lui, nu se mânie până la sfârşit, nici nu țin vrăjmăşie în veac, aşa a doua zi acela care pe femeia şi pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i‐au scos vii, acela şi lui Evcratie i s‐a arătat şi, luându‐l pe el de mână, ca din somn l‐a ridicat de pe pat şi apoi nevăzut a fost. Iar Evcratie, simțindu‐se sănătos, a alergat la biserica sfântului şi căzând la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaşte ale lui Corneliu, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greşeala săşi mulțumea sfântului că l‐a miluit şi l‐a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte.
Deci, două folosuri a câştigat zugravul acela, din arătarea sfântului: tămăduire şi cunoştința feței lui, adică ce fel fusese la chip. Dupăînsănătoşire, a zugrăvit pe Sfântul Corneliu pe icoană, aşa precum l‐a văzut pe el arătându‐se lui. Şi preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.
Last modified: martie 20, 2014
