Pr. Dumitru Argint
S-a născut la 14 iunie 1907 într-o familie de oameni simpli din satul Șișcani, comuna Hoceni, județul Fălciu. La 10 ani rămâne orfan de tată, căzut în Războiul de Reîntregire. După școala primară din satul natal, tânărul Argint urmează Seminarul Teologic din Huși (1920-1928), iar mai apoi cursurile Facultății de Teologie din Chișinău (1928-1929, 1932-1933). După cununia cu fata preotului Teodor Rugină din satul Iacobeni, comuna Vlădeni, județul Iași, la 2 septembrie 1928 este hirotonit preot la Mănăstirea Neamț de către Episcopul Nicodim Munteanu (viitorul Patriarh al României) pe seama parohiei în care slujea socrul său. Pentru activitatea sa pastoral-misionară a fost apreciat de Arhiereul-vicar Grigorie Leu Botoșăneanul. În noiembrie 1935 se transferă la Parohia Bivolari, județul Iași.
În plan politic, la presiunile unor notabilități locale, părintele se înscrie în Partidul Național Liberal, în care va activa până la desființarea partidelor politice (1938). În timpul guvernării legionare este obligat să săvârșească un Parastas pentru eroii legionari Moța și Marin, iar în magazinul bisericesc din Bivolari i se cere să comercializeze broșuri legionare. De asemenea, este înscris în cuibul legionar din localitatea Bivolari, însă fără să activeze. Din aceste motive, în perioada guvernării antonesciene a fost anchetat în baza unor delațiuni ale foștilor legionari din localitate, reușind însă să-și dovedească nevinovăția. Suspiciunea de legionarism asupra sa a planat în continuare prin urmărirea de către Jandarmerie, însă fără rezultate. La 26 martie 1944, din cauza ofensivei sovietice, părintele Argint se refugiază cu familia în localitatea prahoveană Comarnic. O lună mai târziu este mobilizat în Regimentul 53 Infanterie fortificații, apoi vărsat la Regimentul 2 Dorobanți-Vâlcea, luptând pe frontul de vest cu gradul de căpitan confesor. La 1 septembrie 1945 este lăsat la vatră. Pentru faptele sale a fost citat cu ordin de zi pe regiment și a primit ordinul sovietic „Victoria”.
Prin mijlocirea preotului consilier Gheorghe Maxim, la 15 octombrie 1945 părintele Argint este numit de către Patriarhul Nicodim intendent-magazioner la Tipografia Cărților Bisericești. Ca preot era detașat la „Fundațiile Regale” din București. Între timp, la Bivolari, părintele Argint era vizat spre anchetă și eventuală internare în lagăr, pentru așa-zisă activitate legionară (februarie 1945). În cele din urmă, cazul său de la Bivolari se stinge, prin transferarea dosarului la București și înscrierea sa în PNL-Tătărescu, văzut ca partid aliat al noilor „democrați”, iar din iulie 1947 în Frontul Plugarilor.
La 1 iulie 1947, părintele Argint este numit slujitor la biserica fostei mănăstiri Văcărești, care funcționa pe lângă penitenciarul din aceeași incintă, exercitând inclusiv funcția de confesor al deținuților. Se pare că, în această calitate, a mijlocit corespondența dintre deținuți și rudele lor.
Problemele cu autoritățile comuniste vor apărea în anul următor. În seara zilei de 10 august 1948, părintele Argint este arestat de Siguranța comunistă. Avea să fie anchetat într-un lot format din 25 de arestați, între care se numărau și unii clerici, precum preotul Dumitru Bârnovescu și arhidiaconul Nica M. Tuță, slujitor la Catedrala Patriarhală, arhivar și corector la Tipografia Patriarhală. În ancheta penală de la Siguranță, din august 1948, s-a reținut că părintele Argint ar fi sustras litere de plumb din Tipografia Patriarhală pentru a le pune la dispoziție lui Mihai Nichitoaie (Nichita) care, se pare, înființase o „organizație subversivă”. La ordinul Direcției generale a Securității, ancheta a fost refăcută, astfel încât să capete o conotație legionară și contrarevoluționară, cât mai gravă la adresa regimului „democrat-popular”. În fapt, din analiza documentelor la care am avut acces, în căutarea unui loc de muncă Nichitoaie fusese recomandat părintelui Argint pentru angajare. La întâlnirile de la Tipografia Patriarhală, mai întâi cu părintele Argint, apoi cu părintele Tuță, Nichitoaie a sustras litere de plumb, cu ajutorul cărora a tipărit un manifest în două ediții, cu titlul „Tovarăși”, având un conținut cvasimarxist și pe care l-a răspândit în iulie-august 1948. Totodată, se pare că Nichitoaie a încercat să implice mai mulți preoți bucureșteni în organizația pe care o inițiase, aspect care ne conduce la ipoteza unei provocări a Siguranței comuniste la adresa Bisericii.
În depoziţia de la proces, ţinută la 8 martie 1949, la Tribunalul Militar din Bucureşti, părintele Argint nu a recunoscut declaraţiile din anchetă, arătând că este victima acţiunii clandestine de tipărire a manifestelor de către Nichitoaie. La fel s-a exprimat şi diaconul Tuţă. Din lipsă de probe, instanţa a stabilit că părintele Argint a săvârşit fapta de „complicitate la delictul de agitaţie”, prin Sentinţa nr. 403 din 8 martie 1949, primind o condamnare de 4 ani şi 6 luni închisoare corecţională. Cu toate acestea, stigmatul de legionar asupra părintelui Argint avea să rămână pentru totdeauna, iar reabilitarea să o obţină foarte greu. În timpul detenţiei, familia părintelui Argint a fost mult ajutată de preotul Dumitru Stancu, care a oferit găzduire într-una dintre clădirile Bisericii „Manu Cavafu” din Capitală.
Părintele Argint a cunoscut penitenciarele de la Văcăreşti (septembrie 1948), Jilava (1949), Aiud (1949 şi noiembrie 1951), apoi coloniile de muncă de la Valea Neagră (noiembrie 1950) şi Poarta Albă (mai 1951). Înaintea expirării termenului de pedeapsă, prin Decizia nr. 512 din 2 februarie 1953, părintelui Argint i s-a fixat o detenţie administrativă de 60 de luni. Motivul era apartenenţa părintelui la cuibul legionar din Bivolari, din toamna anului 1940. Astfel, de la Aiud, părintele este mutat în Centrul de triere de la Rahova (aprilie 1953), apoi în lagărul de la Popeşti-Leordeni (mai 1953), respectiv în Penitenciarul Caransebeş (noiembrie 1953). Din această închisoare este eliberat în ziua de 18 iunie 1954.
Prin mijlocirea prietenului său, părintele Dumitru Stancu, la 15 septembrie 1954 este angajat mai întâi ca zilier, apoi ca gestionar în cadrul Administraţiei Cooperativelor şi Atelierelor Monahale (ACAM) din Patriarhia Română. La 1 iunie 1956, ajunge din nou la Tipografia cărţilor bisericeşti, ca şef de birou în Secţia Litografie (imprimări icoane şi obiecte de cult). La 1 decembrie 1958, prin ordin al Arhiepiscopiei Bucureştilor, dar fără recunoaşterea Departamentului Cultelor, deci fără salariu, este numit preot suplinitor la Parohia „23 August”-Gara Căţelu. Patru ani mai târziu este chemat la o unitate de miliţie, unde ofiţeri de securitate îi cer să devină informator. În referatul cu propunerea de recrutare se preconiza şantajarea părintelui pentru „delictul de exerciţiu abuziv al funcţiei”, prevăzut de art. 256 Cod Penal şi pedepsit până la 2 ani închisoare corecţională, adică pentru slujirea la Parohia „23 August” fără recunoaşterea Departamentului Cultelor. Însă recrutarea nu s-a efectuat, deoarece, conform referatului ofiţerilor, părintelui „îi lipsesc calităţile personale şi este mistic”.
Abia la 15 februarie 1966 este recunoscut ca paroh al bisericii în care slujea de aproape opt ani, iar mai apoi eliberat din funcţia deţinută în Administraţia Patriarhală. La 1 iunie 1967 este numit paroh al Parohiei „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul bucureştean Balta Albă. La 16 mai 1988 a trecut la cele veşnice.
